Amintiri despre viitorul unei Românii care ar fi putut să fie


„Ai voie să te plângi o singură dată pe lună, și atunci doar în afara biroului!”

M-am uitat în ochii lui ca să văd dacă vorbește serios și nu am găsit acolo decât o lucire metalică, gri-albastră, precum lama unui pumnal. Vorbea serios și nu era acolo nimic de negociat. A fost dialogul care a marcat începutul relației dintre mine și șeful meu de acum câțiva ani, singurul în fața căruia nu am îndrăznit să mă plâng niciodată de nimic.

Cel mai greu de schimbat este mentalitatea oamenilor. Am auzit asta de mii de ori și încă nu cred că ar trebui să încetăm să o spunem de câte ori avem ocazia. O vorbă mai veche – cred că o găsim în toate limbile pământului într-o formă sau alta – este că poți scoate uneori omul din ghetou, dar niciodată ghetoul din om. La fel se întâmplă și cu comunismul. Singurii indivizi care să poată gândi astăzi cu propria lor minte sunt cei care s-au născut după ’89. Cei care pentru care „șoimii patriei” sunt doar o glumă proastă auzită de la bunici și cărora dacă le dai un telefon cu disc nu știu cum să formeze numărul cu el. Restul, suntem cu toții condamnați să trăim iarna cu căldura reglată la 28 de grade în camere, să credem că automobilele trebuie să aibă prioritate pe stradă în fața pietonilor și să considerăm drept semn suprem al reușitei sociale o pensie specială de la stat.

Mentalitatea noastră este cea mai mare nenorocire pe care a adus-o comunismul. Noi nu avem drepturi până în momentul în care ceva ne este în mod clar interzis. Dimpotrivă, ni se pare că drepturile trebuie să ni se dea. Cerem voie de la șefi și ne simțim delegați de orice obligație, odată ce am primit permisiunea, independent de lege, morală sau suferința altora. Și, dimpotrivă, executăm cu asupra de măsură cerințele șefilor atunci când ne simțim supravegheați. Luăm poziția de drepți când ne vede cine trebuie, indiferent ce scrie în contracte, legi sau constituție. Trăim în țara în care „șeful are întotdeauna dreptate”. Nu tot timpul, firește, doar atunci când e cu ochii pe noi.

Multinaționalele sunt singurele forme de organizare socială de la noi care au negat acestă ordine. Anii ’90 au produs mii și mii de tineri care au ars etape și au ajuns în poziții importante de management la vârste la care cei asemenea lor din Occident abia dacă puteau spera să fie socotiți seniori într-o poziție de execuție. De aceea clasa politică urăște aceste firme. Se simt amenințați inclusiv de ONG-uri, profesii liberale și activitățile independente. Pentru că au de-a face cu oameni liberi. Oameni care își cunosc drepturile și sunt capabili să lupte pentru ele.

Cei care vor face din România „o țară ca afară” sunt aceia care vor ști să accepte lucrurile ce nu pot fi schimbate, fără să se plângă permanent de ele. Dar și să se lupte din toate puterile pentru tot ce se poate și trebuie să se schimbe. Cei care vor reuși să înțeleagă că suntem fundamental liberi, mai puțin să îi deranjăm pe toți cei din jur, nu sclavi care cer voie șefilor pentru orice, dar nu respectă de fapt pe nimeni. Viitorul este al oamenilor autonomi, productivi, care n-au nevoie să păcălească pe cineva ca să aibă ce pune pe masă. Al celor pentru care cuvântul „dăncilă” va rămâne doar un adjectiv numai bun pentru a descrie România anului 2018, după un grav accident întâmplat într-o zi de vot.

0
Distribuie

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.