Categorii
Business

Birul pe arta expusă

Scandal financiar în lumea artelor! O societate cvasi-necunoscută numită Visarta se autopropune să reprezinte artiștii plastici români și să colecteze în numele lor taxe propuse tot de către ei.

Reacția artiștilor din România nu s-a lăsat așteptată. Nume mari, cunoscute pe plan internațional au pornit un protest împotriva inițiativei “Visarta”. Unul dintre aceștia este Mihai Pop, cofondatorul Galeriei Plan B, invitat al emisiunii “D3SC1FR4T”.

Mai jos găsiți scriptul emisiunii.

Bine v-am găsit la ‘d3sc1fr4t”, producția independentă care citește cifrele economiei și le transformă în povești. Sunt Claudiu Șerban și azi vă prezint un imens scandal financiar din lumea artei. O societate obscură numită “Visarta” vrea să încaseze o taxă pe orice operă artistică expusă în România. Asta în numele artiștilor și al deținătorilor drepturilor de autor. Problema este că pe cei în numele cărora s-a făcut această cerere nu i-a întrebat nimeni nimic. Așa s-a născut un protest masiv susținut de nume celebre precum Dan Perjovschi sau Mircea Cantor. Mihai Pop, co-fondator al Galeriei Plan B alături de Adrian Ghenie și unul dintre cei mai cunoscuți galeriști români explică mai clar situația.

Mihai Pop: Problema este că lucrurile astea nu se discută, nu se dezbat, nu pot să nu discut aceste lucruri cu toate instituțiile și cu artiștii în general. Aici e vorba de un sector foarte larg, adică de la muzee de toate felurile până la artiști independenți. Până la artistul în atelier, practic, singur cu munca lui, care trudește acolo. Nu poți să vii și să impui așa, fără să discuți și fără să analizezi, o normativă oricât de europeană ar fi ea.

Dar, până la urmă, cine sunt acești oameni de la “Visarta”, care pretind că negociază în beneficiul artiștilor?

Mihai Pop: Nefiind o piață de artă în mod tradițional, nefiind o piață de artă puternică în România, sigur – și artiștii neavând cultura asta, e o chestie mult mai largă, artiștii nu sunt obișnuiți nici măcar să își documenteze lucrările, d’apoi să-și țină un registru de încasări, să-și urmărească lucrările, la cine sunt unde au ajuns, nu disciplina asta. Poate chiar și prin natura lor – deși nu doresc să continui un clișeu din ăsta despre artistul boem, zăpăcit sau… dar, totuși, e greu să fii și în atelier și să fii și contabilul propriei opere. Nu au această obișnuință artiștii, de a urmări financiar ce se întâmplă cu lucrările lor și ce drepturi au. Și aici apar acești oameni – nu știu cine sunt acești “Visarta”! – și care spun: “Colectăm noi pentru artiști”. Colectăm – sigur, iadul e pavat doar cu intenții bune – în sensul că “facem noi această muncă care ar trebui făcută”, doar că după aia nu anunțăm și artiștii că “am luat noi banii pentru voi, hai să vă dăm acei bani”. Mai mult stipulează un soi de regulament intern – au ei un fel de regulament intern – prin care stipulează că, dacă într un timp de… artiștii ăștia troglodiți, vai de capul lor, nu cer bani, banii intră în buzunarul lor. Așa încât practic este un soi de căpușă, despre asta e vorba. O căpușă care e ca multe alte proiecte – de-aia le numesc eu așa! – făcute în spiritul anilor ’90, când orice era posibil în România. Sigur că acest spirit al anilor ’90 se continuă “alla grande” în anii 2000 și, uite, până astăzi. Dar astăzi nu mai suntem atât de proști.

Visarta nu numai că vrea să încaseze un comision din toate sumele colectate, dar în cazul în care sumele respective nu sunt revendicate, banii le rămân în propriile buzunare.

Mihai Pop: E plină economia – dacă dorești – de tot felul de oameni care au studiat dreptul undeva la fără frecvență sau la universități fantomă ca să știe cum să ocolească, de fapt, legea și să facă sub aparența legalității afaceri. Mie-mi miroase a acest tip de acțiune, în care pur și simplu – și asta este o chestie gravă! – cu OK-ul instituțiilor statului, acest ORDA, practic, care dă un soi de binecuvântare și spune: “Da, OK, avem în fișa postului pe arte vizuale, ne trebuie cineva să colecteze, OK voi sunteți aceia!”

Vă întrebați fără îndoială cum a ajuns “Visarta” să se bucure de toate aceste privilegii sub privirile îngăduitoare ale Oficiului Român pentru Drepturi de Autor – ORDA.

Mihai Pop: Pare că este clasica chestiune între statutul de… între prostie, indiferență și rea voință. Adică nu știu exact unde se plasează. E un soi de nepăsare. Pare, din acțiunile pe care ORDA le-a făcut în această chestiune, că se grăbea să certifice de fapt o situație pe care 99 la sută din tot ce înseamnă scenă de artă în România – și când spun asta mă refer de la muzeele cele mai serioase până la ultimul artist – [o] resping. Și ORDA spune “Haideți, repede, repede, să facem metodologia, haideți să o binecuvântăm – metodologia asta – să-i dăm drumul…” Ei, norocul [este] că lumea încearcă să oprească această metodologie să meargă mai departe și dorința noastră, a tuturor este să fim consultați – și nu numai să fim consultați, să punem umărul la această metodologie care a fost făcută pe ascuns, fără consultări. Uite – care e chestiunea? – eu înțeleg că în orice stat civilizat artistul are dreptul, când este expus – să zicem, de o instituție publică – are dreptul să fie plătit pentru treaba asta. Da, dar acolo… Acolo unde funcționează chestiunea asta, statul vine și ajută. Vine și susținea arta, vine și… Tu nu poți doar să iei, fără să fi susținut. Ori, asta este revoltător.

Care sunt consecințele inițiativei “Visarta” pentru muzeele din România?

Mihai Pop: Vor dispărea evenimentele, practic. UAP-ul, adică Uniunea Artiștilor Plastici sau muzeele vor reduce din expoziții. Dacă – prin absurd! – acest bir s-ar legaliza, practic, asta ar însemna că orice expunere, orice expoziție va fi taxată în plus. Ori, atunci, oamenii vor spune “Bun, vom reduce din expoziții. Nu vom mai face atât de multe. Vom încerca să reducem din…” Din tot ce înseamnă să fenomenul artistic, practic. Din numărul de lucrări, din calitatea expozițiilor, din absolut tot. Și atunci va avea de suferit fenomenul cultural în general. Nu suntem într-un moment în care să reducem scena. Trebuie s-o dezvoltăm.

Sunt convins că vreți să știți cum arată în momentul de față relația unui artist cu galeria care îl reprezintă.

Mihai Pop: [Galeria] îi dă artistului cotă din vânzare. Cota asta, în mod normal este 50 la sută. Jumi’-juma’ se face. Asta însemnând că niciodată galeria nu va rămâne – ca beneficiu – la final cu 50 la sută, pentru că din 50 la sută galeria plătește producție, cheltuieli de spațiu, afișe, invitații, protocol la vernisaj, întreține… Tot ce înseamnă producția unei expoziții se acoperă din cei 50 la sută ai galeriei. La sfârșit, beneficiul unei galerii poate să fie undeva un 20 la sută, maximum, zic eu. Artistul, pentru că el este cel care face lucrarea și este cel care trebuie onorat în acest sens, va lua 50 la sută. Deci, oricum, acești Robin Hood ipocriți de la “Visarta” degeaba îmi spun mie, ca galerist privat, că ei pentru artist, ca artistul să câștige din expunerea aia ceva, vor face toate aceste demersuri. Nu, el oricum câștigă. Câștigă mult mai mult în relația cu o galerie comercială. Artistul câștigă mult mai mult.

Să ne întoarcem la scandaluri “Visarta”. De ce protestează acum sute de artiști împotriva acestei organizații?

Mihai Pop: “Visarta” asta are, așa, un soi de alură de afacere mafiotă, dar nu mafiotă în sensul în care folosim asta în societatea românească, ci – efectiv – ca atunci când te duci să deschizi un magazin într o zonă problematică și tu știi că… Sau, nu, pur și simplu deschizi un magazin și știi că legea îți impune să ai alarmă. Pentru că, de exemplu, poliția nici nu vrea să vină dacă îți sparge magazinul. Vine poliția și spune: “Aveți alarmă? Aveți un contract cu o firmă de securitate?” Nu am! Atunci, sunteți dumneavoastră buni de plată. OK, deci lucrurile acestea sunt importante. Dar tu trebuie să ai dreptul să apelezi la firma de pază și să faci contract cu firma de pază pe care o dorești tu. Chestiunea mafiotă intervine în momentul în care vine firma de pază la ușă și îți spune “Noi suntem ăștia, și doar noi suntem ăștia, și te costă atâta să te protejăm. Tu oricum trebuie să fii protejat, dar noi suntem aceia și tu nu ai dreptul să alegi cu cine lucrezi să fii protejat”. Asta este o chestiune ca în filmele cu mafioți, practic. Nu?

Scandalul de acum aduce cu sine și un lucru bun. Asistăm la un moment de răscruce. Poate că era nevoie de o zgâlțâială puternică pentru a trece, cu adevărat, la un nou mod – mai onest! – de a face afaceri pe piața artei din România.

Mihai Pop: Știi ce s-a întâmplat cu chestiunea cu “Visarta”? În cazul lor, deși sigur că nu susțin treaba asta, dar nu pot să nu râd de ei, dacă tăceau, filozofi rămâneau. Adică ei au profitat de ignoranța artiștilor și ani de zile nu au dat. Au colectat, nu au spus artiștilor că au colectat și au tras o concluzie de genul: “Artiștii sunt niște troglodiți, niște prostălăi. Hai să mai apăsat pedala mai mult și hai să le punem un bir mai mare, că tot înghit ei gălușca!” Ei, și în momentul când au vrut mai mult, atunci li s-a tăiat chestiunea. Pentru că tot acest scandal a ieșit de la această suprataxă pe care o vor. În vremurile astea grele, ei vor să taxeze orice ieșire a unui tablou de artă în spațiu expozițional fie el muzeal sau galerie privată. Este revoltător! Și ei să pună la buzunar – în așa zisa favoare a artistului – să pună ei la buzunar. Deci ei se interpun, practic, ca o căpușă, într-un proces pe care statul zice “Da, acest proces trebuie să fie, pentru că normativele europene ne cer acest lucru. Nu mai stăm să discutăm ce și cum, nu-i mai întrebăm pe prostălăii ăia de artiști, nu-i mai întrebăm pe directorii de muzee nu-i mai întrebăm pe… Punem acolo! Care-s ăia? Îi știm pe ăia de la “Visarta”. Dă-i să sune!”. Cam asta este… Bun, dar numai ține! Nu mai ține, artiștii vizuali s-au emancipat au o anumită conștiință de castă, dacă vrei, de… Lumea artelor are regulile ei și își apără interesele. Și iată că face acest lucru! E o discuție interesantă zilele astea despre această această temă. Va trebui reluată, făcută o metodologie serioasă de lucru care să țină cont de sprijinul pe care cultura română îl dă atât instituțiilor sale cât și artiștilor independenți. Mulți dintre ei au PFA-uri, de exemplu. Adică sunt oameni care și plătesc taxe pe acest obiectiv, pe acest scop de artă. Va trebui reluată această discuție și văzut în ce măsură sprijinul se poate după aia descărcat parțial și în tipul ăsta de taxare. Da, dar până atunci… Deci discuția e complexă, nu nu se poate rezolva cu niște prieteni ai nu știu cui, bănuiesc de la ORDA și tipul ăla de anii ’90. Gata! S-a dus! Anii 90 s-au dus, nu mai e cazul în România.

În loc de concluzie, să-i oferim cuvântul tot lui Mihai Pop, unul dintre oamenii sinonimi cu fenomenul artistic contemporan.

Mihai Pop: Mulți dintre noi, galeriștii care care lucrăm în România, am încercat – că asta era miza! – să ieșim în afară și să ne emancipăm prin contactul cu Vestul. Galeria mea e la Cluj, dar mai ales la Berlin. Am ieșit, am ieșit cu o anumită vizibilitate. Mi se pare incredibil că acum trebuie să apăr niște lucruri care… în care noi funcționăm de mult. Sau în care oamenii s-au obișnuit. Artiștii din România expun în muzee mari din lume și acum ne întoarcem la niște… Avem de-a face cu niște găinari de la “Visarta”. Asta este supărător. E ca și cum cineva te trage de bluză înapoi într-o realitate pe care tu ai depășit-o.

Aici se încheie emisiunea “d3sc1fr4t” dedicată artei și ultima pe anul 2020. Ne revedem la anul cu un nou sezon din emisiunea care transformă cifrele economiei în povești. Sărbători fericite și un An Nou așa cum îl visați vă doresc. La revedere!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.