În jurul meu, din ce în ce mai mulți oameni se gândesc la antreprenoriat. Și nu sunt neapărat tineri care își încearcă puterile pe noul tărâm al făgăduinței, industria IT. Sunt toți acei oameni care se declară îngrijorați de cursul lucrurilor pe scena politică. De cealaltă parte a baricadei, se află politicienii și cercurile lor de interese. Aceștia din urmă nu au altceva de explicat decât că ei se simt nedreptățiți, că ei merită mai mult, că ei sunt privilegiați și noi – ceilalți – ar trebui să muncim pe brânci pentru privilegiile lor.
Nu știu cât va mai ține situația asta în care oprimații au dezvoltat un soi de sindrom Stockholm față de proprii călăi pe care îi tot voteză pe principiul că „or fi furat, dar ne-au dat și nouă”. Am însă senzația ca nu mai dureză prea mult până când personajul colectiv Poporul se va trezi la realitate și va înțelege că sărăcia în care se zbate Sănătatea, Educația sau Cercetarea, bătutul pasului pe loc din Tranporturi sau Economie, plus chinurile Justiției sunt toate legate între ele și nu se vor rezolva individual, ci numai împreună. Acest sistem în care excepțiile și favoritismele țin loc de reguli este doar o comunitate neguvernată. S-au lămurit primii de lucrul ăsta cei certați cu legea, care au primit deja de la stat nenumărate dovezi de clemență. Doar pentru a se întoarce din nou la ceea ce au învățat: să bată, să fure, să distrugă.
O nouă criză va veni în România cât de curând. Sub poleiala cifrelor vânturate de analiștii apropiați puterii de astăzi, o bubă urâtă se umflă pe zi ce trece cu puroiul datoriilor purtătoare de dobânzi din ce în ce mai mari. Slarii mărite fără fundament, pensii umflate cu pompa, unele mai speciale decât altele, pomeni sociale de toate felurile, aruncate alandala peste pătura săracă a societății, toate acestea au un preț uriaș. Nu numai că ele sunt făcute pe spinarea celor care muncesc într-un sistem în care taxarea muncii se află la cote record, dar sumele necesare au devenit atât de mari, încât e pur și simplu imposibil să fie obținute regulat și în următorii unu-doi ani. În plus, minciunile cu care operează politicienii și apropiații lor pe la televiziuni nu fac altceva decât să-i încurajeze pe trântori și să-i demotiveze pe toți cei muncitori. Nu poți munci zece-douăsprezece ore pe zi, șapte zile pe săptămână, doar pentru a avea privilegiul de a plăti salarii la timp unor angajați din ce în ce mai pretențioși și taxe unui stat din ce în ce mai disperat după luat. Mai ales când, după munca istovitoare, dai drumul la televizor și te întâlnești cu fețele dăncile ale oamenilor lui Liviu Dragnea.
Mai devreme sau mai târziu, buboiul care se tot umflă pe sub pielea tencuită cu mult fard a economiei va crăpa. Iar lucrurile vor trebui așezate pe un alt fundament, în care un premier precum cel de astăzi să devină doar un personaj de bancuri, așa cum i-ar fi fost locul de la bun început. Nu vom ajunge o Venezuelă a Europei, avem încă destui oameni de nădejde care își fac treba acolo unde se află și cărora nici prin gând nu le trece să se închine ultimelor zeități răsărite din Teleorman. Din păcate, însă, răul a fost deja făcut, iar o aterizare forțată a economiei este doar o chestiune de timp. Singura mea speranță este ca – atunci când se va întâmpla – adevărații vinovați să deconteze dezastrul din propriile buzunare și cu propriile vieți, nu să cadă totul pe spinarea vreunui acar Păun inventat într-unul dintre laboratoarele de partid aflat azi la putere.
Articol publicat în ediția tipărită a revistei Capital.