„Ai voie să te plângi o singură dată pe lună, și atunci doar în afara biroului!”
M-am uitat în ochii lui ca să văd dacă vorbește serios și nu am găsit acolo decât o lucire metalică, gri-albastră, precum lama unui pumnal. Vorbea serios și nu era acolo nimic de negociat. A fost dialogul care a marcat începutul relației dintre mine și șeful meu de acum câțiva ani, singurul în fața căruia nu am îndrăznit să mă plâng niciodată de nimic.
Cel mai greu de schimbat este mentalitatea oamenilor. Am auzit asta de mii de ori și încă nu cred că ar trebui să încetăm să o spunem de câte ori avem ocazia. O vorbă mai veche – cred că o găsim în toate limbile pământului într-o formă sau alta – este că poți scoate uneori omul din ghetou, dar niciodată ghetoul din om. La fel se întâmplă și cu comunismul. Singurii indivizi care să poată gândi astăzi cu propria lor minte sunt cei care s-au născut după ’89. Cei care pentru care „șoimii patriei” sunt doar o glumă proastă auzită de la bunici și cărora dacă le dai un telefon cu disc nu știu cum să formeze numărul cu el. Restul, suntem cu toții condamnați să trăim iarna cu căldura reglată la 28 de grade în camere, să credem că automobilele trebuie să aibă prioritate pe stradă în fața pietonilor și să considerăm drept semn suprem al reușitei sociale o pensie specială de la stat.
Mentalitatea noastră este cea mai mare nenorocire pe care a adus-o comunismul. Noi nu avem drepturi până în momentul în care ceva ne este în mod clar interzis. Dimpotrivă, ni se pare că drepturile trebuie să ni se dea. Cerem voie de la șefi și ne simțim delegați de orice obligație, odată ce am primit permisiunea, independent de lege, morală sau suferința altora. Și, dimpotrivă, executăm cu asupra de măsură cerințele șefilor atunci când ne simțim supravegheați. Luăm poziția de drepți când ne vede cine trebuie, indiferent ce scrie în contracte, legi sau constituție. Trăim în țara în care „șeful are întotdeauna dreptate”. Nu tot timpul, firește, doar atunci când e cu ochii pe noi.
Multinaționalele sunt singurele forme de organizare socială de la noi care au negat acestă ordine. Anii ’90 au produs mii și mii de tineri care au ars etape și au ajuns în poziții importante de management la vârste la care cei asemenea lor din Occident abia dacă puteau spera să fie socotiți seniori într-o poziție de execuție. De aceea clasa politică urăște aceste firme. Se simt amenințați inclusiv de ONG-uri, profesii liberale și activitățile independente. Pentru că au de-a face cu oameni liberi. Oameni care își cunosc drepturile și sunt capabili să lupte pentru ele.
Cei care vor face din România „o țară ca afară” sunt aceia care vor ști să accepte lucrurile ce nu pot fi schimbate, fără să se plângă permanent de ele. Dar și să se lupte din toate puterile pentru tot ce se poate și trebuie să se schimbe. Cei care vor reuși să înțeleagă că suntem fundamental liberi, mai puțin să îi deranjăm pe toți cei din jur, nu sclavi care cer voie șefilor pentru orice, dar nu respectă de fapt pe nimeni. Viitorul este al oamenilor autonomi, productivi, care n-au nevoie să păcălească pe cineva ca să aibă ce pune pe masă. Al celor pentru care cuvântul „dăncilă” va rămâne doar un adjectiv numai bun pentru a descrie România anului 2018, după un grav accident întâmplat într-o zi de vot.
2 răspunsuri la “Amintiri despre viitorul unei Românii care ar fi putut să fie”
”Singurii indivizi care să poată gândi astăzi cu propria lor minte sunt cei care s-au născut după ’89?” Haaai, nu ești un pic cam dur cu noi?… Evident ca ne-a ramas o tresărire când intră șeful pe ușă, dar e firesc… după cât ne-au usturat urechile în copilărie!.. Și nu mă refer doar la faptul că eram urechiați… Mai știi bentița aia albă, elastică, întotdeauna prea strâmtă… pe care fetițele erau obligate să o poarte tot timpul? De parcă fără ea părul nostru, fie el liber sau prins în codițe, ar fi avut ceva nepermis, imoral?… Se dezvoltă un reflex: dacă intra tovarășa și mă usturau urechile, era bine, înseamna ca am bentița pe cap. Dacă intra și urechile mele aveau o indecentă stare plăcut-răcoroasă.. era grav! Însemna că n-am bentița și urmează să fiu certată pentru asta… Sigur, a fost un regim de impunere a obedienței. Pentru cei prea proști sau prea fricoși el și-a atins scopul. Însă pentru ceilalți.. exact același sistem a creat o libertate a gândirii oarecum internă, introvertită. Când își vede părinții spunând ceva în afara casei și cu totul altceva înăuntrul ei, în copil se dezvoltă o inteligență foarte rafinată, care îi va permite să discearnă falsul de real, prietenul în fața căruia poate să spună bancuri cu Ceaușescu, de cel care l-ar fi pârât etc. E oarecum ca la orbi: cand îți pierzi vederea, pipaitul sau mirosul devin mai ascuțite… Noi n-am fost orbiți, am fost însă legați la ochi, cu forța, și plezniți dacă încercam să ne dăm jos legătura de pe ochi (sau bentița de pe păr…) Nu e de mirare că după ce legătura de pe ochi a fost înlăturată am rămas cu tendița de a pipăi lucrurile sau ne bazam pe ”miros” mai mult decât cei care s-au născut cu vederea neîngrădită. Cei născuți după 89?… Da, sunt mai norocoși. Dar poate că lor le scapă niște subtilități, cine știe?… Ce vreau să zic, până la urmă: fiecare generație are farmecul ei. Nu-s de acord cu glorificarea uneia în detrimentul alteia. Multinaționalele… ? Au negat ACEA ordine, însă respectă altele. Nimic nou sub soare. Simplul fapt că îl strig pe șef pe numele mic, chiar dacă are 15 – 20 de ani mai mult ca mine, sau pot la o adică să îl contrazic, nu e suprema dovadă a libertății mele și nici a independenței gândirii mele. Există o mentalitate de turmă și a multinaționaliștilor, doar că e ceva mai logică și mai politicoasă. Cred ca individul, calitatea lui, conteaza mai mult decât sistemul din care face parte. ”Înțeleptul se simte bine și în Iad, iar prostul suferă și în Paradis” spune o vorbă. Comunismul a fost Iadul, dar multinaționalele nu sunt Raiul neaparat…
Am exagerat putin. Dar am făcut-o exact cu intenția de a trezi un pic la realitate pe cei mulți care dormitează.